Cateheza 4,

25 martie 2018

Continuăm seria de cateheze de la Intrarea Mare intrând în cea mai importantă parte a Sfintei Liturghii. În acest timp în biserică se începe unul din cele mai frumoase imnuri liturgice, Cântarea heruvimică, cunoscută la noi mai mult sub denumirea Heruvicul. El are două părți; prima se cântă înainte de Intrare, cea de a doua imediat după. Iată textul integral: Noi, cei ce pe heruvimi în taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor primind, pe Cel ce nevăzut, e înconjurat de cetele îngerești: Aliluia, aliluia, aliluia.

Scopul imnului este acela ca noi să ne purificăm, odată mai mult, în vederea Jertfei euharistice de care ne apropiem, purificare ce presupune o mai profundă spiritualizare, cel puțin acum, prin desprinderea de orice grijă legată de traiul nostru zilnic, lumesc, material.

După ce preotul termină cădirea, merge la proscomidiar, se închină cu evlavie, ridică acoperământul cel mare, și-l pune pe grumaz, ia potirul în mâna dreaptă și discul în stânga, acoperite, și iese astfel din sfântul altar, precedat de paracliser cu făclie aprinsă. Oprit în mijlocul bisericii preotul începe pomenirile de la Intrarea mare.

Pomenirile sunt o suită de stihuri liturgice care se referă la mai multe categorii de persoane și care se încheie, fiecare, cu formula: …să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Faptul că în ele este implicată Împărăția Cerurilor le conferă o importanță aparte.

Liturgic, pomenirea este rememorarea nominală a unei persoane sa a mai multora. Mai rar, ca în cazul de față (la Intrarea mare), ea cuprinde categorii de persoane. Între persoană(divină sau umană) și numele ei e o legătură ființială. Dumnezeu-Tatăl Se confirmă pe Sine, ca Ființă, prin numele Său. Când Moise Îl întreabă care-I este numele, Domnul răspunde: Eu sunt Cel ce este… Acesta-i numele Meu de-a pururi; aceasta-i pomenirea Mea din neam în neam. Când Iisus Hristos afirmă că unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20), înseamnă că simpla invocare a numelui Său atrage prezența Lui reală, ființială, în ființa celor ce l-au invocat.

Importantă este nu doar pomenirea lui Dumnezeu întru oameni, ci și pomenirea oamenilor întru Dumnezeu, ci și pomenirea oamenilor întru Dumnezeu. În absența acestei pomeniri, mântuirea e de neconceput. Viața veșnică, cea din Împărăția Cerurilor, este înscrierea numelui în memoria lui Dumnezeu, ceea ce, metaforic, se cheamă Cartea vieții. Absența unui nume din Cartea Vieții este echivalentă cu moartea veșnică(cea de a doua) a celui ce l-a purtat pe pământ, cu aruncarea lui în iezerul de foc. (Ap. 20, 15)

Memoria lui Dumnezeu este infinită, pe când aceea a oamenilor este limitată. Se știe că noi, muritorii de rând, ținem minte numele părinților, pe al bunicilor și, eventual, pe al străbunicilor; dincolo de aceștia, uitare. E motivul pentru care, scriind numele cuiva pe un pomelnic, adăugăm: cu tot neamul lui cel adormit sau, simplu, cu tot neamul, prin acesta înțelegându-se toți ascendenții de dincolo de limita amintirii, numele lor fiind cunoscut, în mod sigur, de Dumnezeu.

Rugăciunea este marele vehicul care ne aduce pomenirile în fața lui Dumnezeu, atât pe ale celor adormiți, cât și pe ale celor vii. Cât despre eficiența unei pomeniri, ca și despre echivalența nume-persoană, e de ajuns să ne întoarcem la tâlharul pocăit pe cruce, care-I adresează lui Iisus rugămintea: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni într Împărăția Ta. La care, Iisus, de alături: Adevăr îți spun Eu ție: astăzi vei fi cu Mine în rai. (Lc. 23, 42-43) Noi nu cunoaștem numele tâlharului, dar Iisus îl știa. Numele intra în rai împreună cu purtătorul lui.

Și acum, câteva cuvinte despre pomană. Aceasta este o faptă de milostenie care însoțește, de obicei, pomenirea morților, fie la înmormântare, fie la parastas. În cele mai multe cazuri, pomana este un prânz îmbelșugat la care sunt (sau ar trebui să fie) poftiți cu precădere săracii. Tradițiile locale sunt diferite, iar masa de pomană se face după vrerea și posibilitățile fiecărei familii. De obicei, o astfel de masă e foarte costisitoare și, pe de altă parte, oferă posibilitatea consumului excesiv de băuturi alcoolice. Ca atare, nu puține sunt parohiile care, sub îndemnul preotului, renunță la acest gen de pomană în favoarea unor pachețele împărțite la intrarea în biserică. Binevenite sunt și pomenile cu articole de îmbrăcăminte destinate săracilor. Pomană este și bănuțul sau felia de pâine pusă de trecător în palma cerșetorului.Se presupune că, odată cu gestul, este pomenit în gând și numele celui ce-l face.

Să revenim acum la rânduiala și semnificația Intrării celei mari. De sub policandru se aude rostirea primului stih al pomenirilor: Pe Înaltpreasfințitul Serafim să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Poporul: Amin.

Ierarhul locului este singurul pomenit pe nume, nu numai pentru că el este cea mai înaltă autoritate bisericească în eparhie, nu numai pentru că el este cel ce a emis și semnat antimisul pe care va fi aduse Sfânta Jertfă, ci și pentru că el este, în același timp, simbolul și garantul succesiunii apostolice și al unității de credință. Când slujește episcopul, acesta îl pomenește pe mitropolitul său, iar mitropolitul, pe patriarh.

Trecem peste celelalte cereri și ne oprim la: Pe fericiții întru adormire, eroii, soldații și luptătorii români din toate timpurile și toate locurile, căzuți pe câmpurile de luptă…pentru apărarea patriei și a credinței strămosești..să-i pomenească…

Datorită circumstanțelor și evoluției istorice, marea majoritate a Bisericilor Ortodoxe s-au constituit ca Biserici naționale, cu puternice implicații în viața, cultura și tradițiile poporului. De aici, datoria morală a fiecărei Biserici de a participa, prin rugăciune, la cultul eroilor, adică la pomenirea tuturor celor ce, într-un fel sau altul, s-au jertift pe ceea ce se cheamă altarul patriei. Această participare nu se rezumă doar la slujbele speciale care se fac, la noi, în Ziua Eroilor, ci se exercită în fiecare Sfântă Liturghie prin stihul de față. Pomenirea îi cuprinde pe ostașii căzuți în lupte, deoarece singurul război admis de Biserica Ortodoxă este cel de apărare. Cei căzuți pentru libertatea și demnitatea noastră sunt tinerii din Decembrie 1989.

Pe cei ce au adus aceste Daruri și pe cei pentru care s-au adus… Acestea sunt Darurile de pâine și vin pe care le-au adus credincioșii și pe care preotul le poartă acum, acoperite, spre sfântul jertfelnic. Atât pe cei ce le-au adus, cât și destinatarii au fost pomeniți de preot, nominal, atunci când a scos din prescuri miridele ce se află acum pe sfântul disc, ca parte din Împărăția Cerurilor.

Preotul (făcând asupra credincioșilor semnul crucii cu Sfântul Potir): Și pe voi pe toți,dreptmăritorilor creștini…

Cuvântul românesc dreptmăritor îl traduce cu exactitate pe grecescul orthodox, creștinul care Îl preamărește pe Dumnezeu întru dreapta credință. Dacă oamenii se împart în credincioși și necredincioși, e bine să știți că, la rândul lor, creștinii se împart în binecredincioși și rău credincioși. Această diferențiere s-a făcut în vremea iconoclasmului, când împărații Bizanțului se declarau creștini adevărați, dar persecutau icoanele și pe cei ce le cinsteau. Creștinii împărați răucredincioși pentru faptul că, deși credeau (așa cum cred și sectarii zilelor noastre), credința lor era știrbă; cinstirea icoanelor făcea parte integrantă din învățătura și trăirea creștină.

Toate pomenirile acestea se îndreaptă spre Împărăția Cerurilor, Împărăție pe care preotul o poartă, prefigurativ, pe propriile sale mâini. În limbajul liturgic (ca și, de altfel, în cel biblic) Împărăția Cerurilor mai este numită și „viața de veci” sau „viața veșnică”. Nu e lipsit de importanță să menționez că în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur expresia „Împărăția Cerurilor” sau „Împărăția lui Dumnezeu” este pomenită de 26 de ori, iar „viața de veci”, de 10 ori. Așadar, în 36 de locuri ni se atrage atenția că Liturghia este structurată pe dimensiunea duhovnicească a Împărăției Cerurilor, sălașul cel veșnic al mântuirii noastre.

De îndată ce el termină pomenirile și reintră în altar, în biserică răsună partea a doua a Heruvicului: Ca pe împăratul