Liturghia catehumenilor
Continuăm astăzi, în duminica a doua din Postul Mare seria de cateheze explicative a celei mai importante slujbe a Bisericii. Prezentarea de față este o scurtă sinteză realizată din lucrarea deosebit de valoroasă a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania numită Cartea deschisă a Împărăției o însoțire liturgică pentru preoți și mireni.
Duminica trecută am vorbit despre segmentul de taină al Sfintei Liturghii numit Proscomidia care înseamnă pregătirea darurilor speciale de pâine și vin care vor deveni apoi, după rostirea rugăciunilor sfinte, Cinstitele Daruri (denumire purtată de la Proscomidie până la momentul Invocării Duhului Sfânt și al rostirii rugăciunii respective după care vor deveni Sfintele Daruri). Ele se vor preface mai apoi, prin Harul lui Dumnezeu, în ultima și cea mai importantă parte a Sfintei Liturghii, în Cinstitul Trup și scumpul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și care vor fi oferite copiilor și credincioșilor ortodocși care s-au pregătit temeinic, spre cuminecare.
Proscomidia cuprinde astfel: Ritualul scoaterii (pregătirii Agnețului) având pecetea IS HS NI KA care se așează pe Sfântul Disc
c) Ritualul pregătirii Potirului : vin și apă
d) Ritualul scoaterii și așezării miridelor: mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia, Bogorodicina), miridele sfinților (cele 9 cete), miridele pentru cei vii (începând cu cele 3 miride speciale), miridele pentru morți, mirida pentru sine (și, dacă e cazul, miridele speciale pentru trebuințe diferite. Despre înțelesul acestei slujbe am vorbit pe larg duminica trecută.
Astăzi vom zăbovi asupra Liturghiei așa-numite a catehumenilor și vom parcurge momentele acesteia până la citirea Sfintei Evanghelii.
În primele veacuri creștine, candidații la primirea în Biserică (Botez) erau mai întâi instruiți în învățătura elementară a Evangheliei. Până la primirea Botezului, ei făceau parte din categoria celor chemați, adică poftiți să devină creștini, iar învățăceii erau cunoscuți sub numele de catehumeni. Datorită acestui fapt, Liturghia a fost structurată în două părți: Prima parte, cuprinsă între binecuvântarea de început a Liturghiei și cântarea heruvimică, era Liturghia catehumenilor iar partea a doua se numea Liturghia credincioșilor. La cea dintâi participau atât catehumenii cât și credincioșii. Către sfârșitul acesteia catehumenii erau invitați să părăsească locașul, ușile se închideau cu grijă și rămăneau doar credincioșii, adică cei botezați, singurii îndreptățiți să rostească în întregime Crezul, să participe la misterul liturgic și să primească Sfânta Împărtășanie.
Mai târziu, când botezul copiilor s-a generalizat, denumirea de Liturghie a catehumenilor a rămas doar la dimensiunea ei istorică. Așadar, în niciun caz nu poate fi vorba de două Liturghii, ci de una singură, învățătoare și sfințitoare în același timp. Pe de altă parte, este bine să stiți că dacă în tradiția răsăriteană avem o Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur și o Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, ele nu sunt două Liturghii, ci una singură, redactată în două versiuni foarte apropiate, redactate de cei doi Sfinți Părinți după una mai veche și mai simplă, numită Liturghia Sfântului Iacob. Există însă o a doua, numită Liturghia Darurilor mai-înainte sfințite sau a Sfântului Grigorie Dialogul, care, având o structură cu totul specială, este oficiată numai în anumite zile ale Postului Mare (dar nu duminica). Ea nu intră în planul acestor cateheze liturgice.
Astfel, Liturghia Sfântului Ioan începe printr-o binecuvântare solemnă, pe care preotul, în fața sfântului altar, o rostește cu voce înaltă, în timp ce ridică Sfânta Evanghelie și face cu ea semnul crucii deasupra antimisului: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. În cea mai ușoară accepție, a-L binecuvânta pe Dumnezeu înseamnă a-I vorbi frumos sa a-L vorbi de bine. Marea majoritate a slujbelor bisericești se deschid cu formula: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… Din cele șapte Taine ale Bisericii, doar două, constituite ca atare, se deschid cu rostirea: Binecuvântată este Împărăția… anume Botezul și Nunta. Li se adaugă Euharistia. Întrucât însă aceasta este încorporată organic în structura Sfintei Liturghii (care se deschide cu această formulă), înseamnă că, de fapt, Liturghie este considerată ea însăși o Taină a Bisericii. Dacă Botezul instituie comuniunea unei persoane cu Hristos, dacă Nunta instituie comuniunea a două persoane care întemeiază o familie, Liturghia instituie comuniunea dintre membrii poporului lui Dumnezeu, pe de o parte, și comuniunea acestora cu aceea a Sfintei Treimi, pe de alta, realizând astfel plinirea Împărăției Cerurilor. De altfel, formula acestei deschideri este preluată din Evanghelia de la Marcu. La intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Domnul este întâmpinat de bucuria poporului cu strigătul: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția care vine…
Faptul că obiectul binecuvântării liturgice este Împărăția Sfintei Treimi atestă plinătatea Împărăției veșnice în care drepții sunt fericiții moștenitori ai Părintelui ceresc. Binecuvântarea de deschidere se încheie cu o rostire aparent stereotipă și banală : …acum și pururea și în vecii vecilor. Formula cuprinde timpul prezent acum, cel în care se rostește și se desfășoară slujba, pururea adică viitorul indefinit în spațiul istoric, mereu, în permanență, fără întrerupere, continuu; și în vecii vecilor adică dincolo de istorie, în veșnicie. Întreaga formulă atestă adevărul continuității dintre Împărăția Cerurilor care deja a venit, se află întru noi și înaintează în istorie, și Cea care va să vină, adică cea care se va rotunji, desăvârșită pentru veșnicie. Preotul și-a încheiat astfel prima rostire, iar poporul (nu doar cântărețul) răspunde : AMIN (Așa să fie).
După Binecuvântarea de deschidere urmează Ectenia(rugăciune stăruitoare)mare, alcătuită dintr-o suită de rugăciuni felurite de cerere și de mărturisire. Prin Doamne miluiește credincioșii (toți) se roagă ca, pe de o parte, Dumnezeu să-i asculte și să le împlineasscă cererea, și pe de altă parte, El s-o facă nu pentru că ei ar merita-o, ci în virtutea nemărginitei Sale iubiri față de oameni, iubire lucrătoare prin milă.
În pace Domnului să ne rugăm întreaga Liturghie se cere desfășurată într-o atmosferă de pace, atât exterioară, cât mai ales lăuntrică. În Biserică se intră în liniște, se pășește încet, cu bunăcuviință, nu se vorbește (nici măcar în șoaptă), iar gura nu se deschide decât spre a-L lăuda pe Dumnezeu. După ectenia mare urmează antifoanele și ecteniile mici. Antifon este un cuvânt grecesc și înseamnă replică pozitivă. În număr de trei, antifoanele se deschid prin repetarea formulei de laudă la adresa Sfintei Treimi: Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…
Antifonul întâi este alcătuit din începutul psalmului 102: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne. Textul acestui antifon este anume extras din Vechiul Testament, ca prefigurare a bucuriei ce avea să vină prin Iisus Hristos. El se rostește prin gura lui David, unul din profeții care au prevestit venirea lui Mesia ca Mântuitor al lumii. În timp ce poporul cântă, preotul se roagă în taină: Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată și iubire de oameni negrăită, Tu Însuți, Stăpâne, potrivit milostivirii Tale, caută pre noi și spre această sfântă biserică și fă bogate milele și îndurările Tale cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi.
Antifonului întâi îi urmează prima din cele două ectenii mici. Antifonul al doilea intră într-un alt registru de rugăciune, acela al mărturisirii: Unule-născut, Fiule și Cuvântule al lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, Tu, Cel ce neschimbat Te-ai întrupat. Și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi. Textul acestei cântări este o adevărată mărturisire de credință asupra veșniciei, întrupării, jertfei și biruinței lui Hristos. Primind a Se întrupa din Sfânta Fecioară, El a acceptat voința Tatălui, cu Care Și-a acordat propria Sa voință, aceea de a veni în lume de dragul nostru, pentru mântuirea noastră, totul fiind expresia nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu față de noi, cei căzuți. În timp ce în Biserică se cântă, în altar se înalță o rugăciune de taină: Doamne, Dumnzeul nostru, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Plinătatea Bisericii Tale păzește-o; sfințește-i pe cei ce iubesc frumusețea casei Tale; Tu pe aceștia îi răsplătește preamărindu-i cu dumnezeiasca Ta putere; și nu ne părăsi pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine. Urmează cea de a doua ectenie mică apoi antifonul al treilea care cuprinde de obicei, Fericirile. În acest timp, preotul se roagă în taină: Tu, Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni obstești și împreună-glăsuite, Cel ce și la doi și la trei care se unesc întru numele Tău le-ai făgăduit să le plinești cererile, Însuți și acum plinește cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum cunoștința adevărului Tău, iar în cel ce va să fie, viață veșnică dăruindu-ne.
Intrarea mică este un moment solemn al Sfintei Liturghii. Este numită așa spre a o deosebi de Intrarea mare, de după Heruvic, când se intră în altar cu Cinstitele Daruri. Credincioșii o numesc și ieșirea cu Sfânta Evanghelie. Evanghelia stă așezată pe Sfânta Masă și cuprinde textul integral al învățăturii Domnului Hristos, așa cum a fost consemnată, sub asistența Duhului Sfânt, de cei patru evangheliști. În timp ce se cântă Fericirile, preotul ia Sfânta Evanghelie de pe sfântul antimis, punând în locul ei Sfânta Cruce, și ținând-o ridicată cu ambele mâini în dreptul frunții, înconjoară sfânta masă, precedat de o făclie aprinsă, și se oprește în mijlocul bisericii, sub policandru unde rostește încet următoarea rugăciune: Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinarea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Preotul, rezemând ușor Evanghelia pe umărul stâng, face semnul binecuvântării cu mâna dreaptă și rostește încet: Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Apoi, cu Evanghelia ridicată, merge în fața ușilor împărătești, unde o înalță solemn și rostește cu voce tare: Înțelepciune, drepți. Intră în altar și o reașază pe antimis.
E nevoie să vă spun că Sfânta Evanghelie e mai mult decât simbolul (adică închipuirea lui Hristos); ea este Însuși Hristos. În ea se cuprinde cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, rostit prin Fiul Său întrupat. E motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu este numit și Cuvântul (Logos-ul) prin Care – și împreună cu Care – a creat Dumnezeu lumea. Intrarea este precedată de ieșire. Momentul reiterează ieșirea Domnului din anonimat, la vârsta de treizeci de ani, și intrarea Lui în misiunea publică. Așezată pe sfânta masă și închisă între scoarțele ei împodobite, Evanghelia era tăcută. Acum, reașezată la locul ei, e gata să se deschidă – ceea ce va face foarte curând- și să grăiască. Făclia aprinsă care precedă Evanghelia îl simbolizează pe sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Revenind la rugăciunea preotului, observăm că avem în față una din minunile ascunse ale Liturghiei, și anume împreună-slujirea îngerilor cu noi toți. E emoționant să descoperim că noi, cei care ne aflăm în biserică și care am mărturisit cântând că în mod tainic îi reprezentăm pe heruvimi, nu suntem doar noi, ci alături ne stau, întru aceeași slujire, îngerii lui Dumnezeu.
Înțelepciune, drepți rostește preotul în timp ce înalță Sfânta Evanghelie. Această atenționare se face de mai multe ori în curgerea Sfintei Liturghii, deoarece, omenește vorbind, intervine uitarea. Pe nesimțite, gândurile sunt furate de alte zone ale intelectului. Intervenția repetată a preotului are menirea unei chemări la restabilirea normalității. În absența acestei normalități, participantul liturgic devine un simplu spectator. Cât privește cuvântul drepți, el este o invitație la starea de veghe (care, de asemenea, poate fi pierdută prin înlocuirea ei cu o altă stare, de neatenție, lenevie sau somnolență). Ea se întreține și prin aceea că în bisericile ortodoxe Sfânta Liturghie se ascultă în picioare. Chiar și în cazurile bătrânilor sau suferinzilor care, prin excepție, șed pe scaune, aceștia se ridică în picioare ori de câte ori aud îndemnul preotului, întrucât în urma acestei invitații urmează un moment important. La strană se cântă: Veniți să ne închinăm…Aliluia – este un cuvânt ebraic care înseamnă Lăudați-l pe Domnul.
Cântarea Sfinte Dumnezeule se mai numește și cântarea cea întreit-sfântă și este una din cele mai cunoscute și mai populare din spațiul liturgic. Ea este precedată de un îndemn, un răspuns și un ecfonis: Domnului să ne rugăm…Doamne miluiește… Că sfânt ești Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Acum, înainte de a se începe cântarea, preotul rostește în taină această rugăciune: Dumnezeule sfinte…întreit-sfânta cântare primește-o și din gurile noastre, ale păcătoșilor, și cercetează-ne întru bunătatea Ta. Iartă-ne toată greșeala cea de voie și cea fără de voie; sufletele și trupurile ni le sfințește și dă-ne să-Ți slujim cu cuvioșie în toate zilele vieții noastre… Cântarea Sfinte Dumnezeule este, de fapt, o cântare îngerească, al cărei nucleu îl cunoaștem dintr-un text al lui Isaia. Într-o vedenie Domnul i S-a arătat profetului șezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi (îngeri de rang foarte înalt în ierarhia cerească), care cântau fără încetare, privindu-se unul pe altul: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Atotțiitorul. Iată că ne împrospătăm sentimentul și certitudinea că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu nu numai în prezența îngerilor, dar și laolaltă cu ei, aici, pe pământ, prin Liturghia care transfigurează spațiul eclesial și ne strămută în Împărăția Cerurilor. Părintele Stăniloae crede că Sfinte Dumnezeule s-ar putea referi la Tatăl ca izvor al Dumnezeirii, Sfinte Tare, la Fiul, Cel care prin cuvântul Lui a întărit cerurile și ne-a adus la viață nouă, iar Sfinte fără de moarte, la Duhul Sfânt, căci Duhul e cel ce ne comunică viața din Hristos. Iar psalmistul David exclamă: În ce chip tânjește cerbul după izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu după Dumnezeul cel tare, cel viu.(Ps. 41) Prea ne-am obișnuit noi, creștinii, să-L gândim pe Dumnezeu ca pe o abstracție, ca pe un concept, ca pe o ofertă negociabilă, sau, în cel mai bun caz, ca pe o soluție a disperării, o șansă salvatoare. Psalmistul ni-l propune pe Dumnezeu ca trebuință: necesitatea stringentă a omului copleșit de lingoarea însetării spirituale, o sete nebună pe care nu o poate potoli decât prezența efectivă, aproape senzorială, a lui Dumnezeu Cel sfânt, Cel tare, Cel fără de moarte, Cel ce ne miluiește prin aceea că, răspunzând rugăciunii noastre, a celor ce tânjim după El, ne deschide nesecatele izvoare ale Împărăției Sale.
După ce și-a încheiat rugăciunea de taină, preotul rostește și el tricântarea cu voce joasă și însoțită de închinăciuni către sfânta masă. Apoi se întoarce către proscomidiar și rostește: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. După care, întorcându-se prin fața sfintei mese, se îndreaptă spre scaunul-cel-de-sus care simbolizează tronul Celui Veșnic, rostind: Binecuvântat ești pe scaunul slavei Împărăției Tale, Tu, Cel ce șezi pe heruvimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.
Urmează un alt moment important al Liturghiei, anume citirile din Apostol și Evanghelie despre care vom afla mai multe în duminica următoare.
Sintetizând, am auzit astăzi despre binecuvântarea mare (folosită doar la începutul Sfintelor Taine), ectenia mare, antifoanele, ecteniile mici, Fericirile, Intrarea mică cu sfânta Evanghelie, Veniți să ne închinăm și am încheiat cu explicarea Cântarii Sfinte Dumnezeule. La aceste momente semnificative credincioșii sunt datori să fie cu luare aminte, să cânte după putința fiecăruia cântările cunoscute, sau de nu, măcar să își îndrepte întreaga atenție la ele.