Păcatul care robește. Una este păcatul întâmplător, reparabil, care se face cu voie sau fără de voie și care, până la urmă, poate fi un accident biografic, și alta este păcatul asumat, perpetuu care se cheamă viciu și care, practic, te stăpânește; de care, în limbajul curent, modern, devii dependent, cum ar fi fumatul, alcoolul sau consumul de droguri. Insul care cultivă acest viciu îndelungat devine dependent de el: fără el nu mai poate trăi; face orice rău, numai să-și procure substanța cu care și-a otrăvit trupul. Ei bine, aceasta înseamnă sclavie!
Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ (adică umbrelă, scuză) al răutății ci ca robi ai lui Dumnezeu (Sf. Ap. Petru). De asemenea, tot Petru vorbește de faptul că anumiți oameni făgăduiesc altora libertatea, în timp ce ei înșiși sunt robi ai stricăciunii. Fiindcă ceea ce te biruie, aceea te și stăpânește. Este vorba de viciul care te-a biruit și, odată ce te-a biruit, te stăpânește. Tocmai cei stăpâniți de asemenea vicii, care nu sunt liberi, îi îndeamnă pe alții la robie. Este și un fel de voluptate diabolică de a nu fi singur în păcatul tău, de a nu fi singur în căderea ta, de a-i trage pe alții după tine: observații cu accente în contemporaneitate.
Religie și morală A fi om religios înseamnă a stabili un contact direct și personal cu Dumnezeu, pornind de la convingerea că Dumnzeu nu este o abstracție, ci că este o persoană, așa cum omul însuși este o persoană. Este vorba de personalismul puternic al religiei creștine, atât de deosebit de alte religii – de pildă cele asiatice – în care dumnezeirea, că nu este Dmnezeu, este un fel de abstracție, o nirvană, un neant, o anumită soluție de a te aneantiza și deci, până la urmă, de a fi absorbit în marele Nimic. Pe câtă vreme dincoace, stabilești niște relații directe, o comunicare și o comuniune între tine și Dumnezeu. Aceasta este la nivelul individului. Există însă o reverberație la nivelul social, adică în viața societății.Iar aici religia se manifestă prin ceea ce decurge din ea, adică prin morală.
Mai ales noi, tot dăm vina pe fanarioți, pe comuniști, dar vina este și în fiecare dintre noi. Vorbim de corupție. Dar ce este corupția? A băga mâna în banii statului, ai societății particulare, în buzunarul patronului, al clientului, al cumpărătorului, exploatez prețurile pe care le vreau eu… Și dacă vrem să ieșim din acest marasm social și vrem să redresăm societatea noastră și să-i redăm sănătatea morală, va trebui neapărat să ne întoarcem la principiile moralei creștine, care, la rândul lor, izvorăsc din doctrina creștină. (ÎPS Bartolomeu V. Anania).