Liturghia catehumenilor / credincioșilor – 18.03.2018

După Sfinte Dumnezeule urmează un alt moment important al Liturghiei, anume citirile din Apostol și Evanghelie.

În timp ce cântărețul intonează Apostolul, preotul citește în taină rugăciunea dinaintea Evangheliei (se recomandă citirea acestei rugăciuni și înainte de orice lectură scripturistică): Stăpâne, Iubitorule de oameni, fă să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frica de fericitele Tale porunci, pentru ca, toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta…

După ce cântărețul intonează sfârșitul pericopei, preotul rostește formulele dinaintea citirii Evangheliei și apoi citește cu fața spre credincioșii Evanghelia duminicii. La acest moment toți credincioșii trebuie să își sporească atenția, să evite deplasările spre lumănări; cei care au ajuns în acel moment la biserică să se oprească acolo unde se află și să nu-i stingherească pe ceilalți. Niciodată, stând în biserică, nu trebuie să neglijăm principiul colegialității și comuniunii. Apoi închide Evanghelia, binecuvintează cu ea poporul în semnul crucii, după care o reașează pe sfânta masă, dar nu pe locul ei de dinainte, ci în spatele acestuia, culcată, cu cotorul spre apus.

Înainte să trecem mai departe, doresc să rețineți faptul că citirea pericopelor evanghelice și apostolice face parte din însuși miezul Sfintei Liturghii. Citirile biblice au și un rol instructiv, de cunoaștere a cuvântului dumnezeiesc. Un mare interpret al Sf. Liturghii, Nicolae Cabasila observă că, până în acest moment, Sf. Evanghelie a stat închisă, așa cum Iisus Hristos a tăcut în prima parte a vieții Sale, singura mărturie asupra dumnezeirii Lui venind de la Tatăl în momentul botezului. Acum, prin mâinile și vocea preotului, Evanghelia se deschide și grăiește, așa cum Însuși Hristos le-a grăit mulțimilor și cum i-a învățat pe sfinții apostoli, poruncindu-le să-i ducă învățătura la toate neamurile.

Ar fi greșit însă să credem că rostul acestor lecturi se reduce doar la dimensiunea lor învățătoare. Ele au și un rol purificator, de pregătire a sufletelor pentru obiectivul principal al Liturghiei, Euharistia, adică prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului, și pentru finalitatea ei, cuminecarea și sfințirea credincioșilor.

Se pune întrebarea: De ce se citește mai întâi Apostolul și apoi Evanghelia, de vreme ce aceasta din urmă are prioritate nu numai cronologică, ci și de conținut?

Se răspunde, în general, prin invocarea principiului progresiei. Astfel, Domnul Hristos nu i S-a arătat lumii dintr-o dată, năprasnic, ci progresiv, înaintând de la simplu la compus, de le elementar la complex. În viață: de la smerita naștere, la glorioasa înălțare; în învățătură: de la predica de pe munte la cuvântarea de despărțire; în minuni: de la prefacerea apei în vin, la învierea lui Lazăr; în iconomia mânturii: de la moarte și înviere, la cea de a doua venire. În acest sens, textele apostolice ar fi doar învelișul Evangheliei, pe când Evanghelia este însuși miezul. Amintim și faptul că între Evanghelia lui Hristos și Împărăția Cerurilor există o legătură strânsă; doi dintre evangheliști mărturisesc că Iisus mergea din loc în loc propovăduind Evanghelia împărăției lui Dumnezeu. Rostind Evanghelia și ascultând-o în biserică e ca și cum am avea sentimentul că încă de pe acum vedem Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Urmează Ectenia cererii stăruitoare: Să zicem toți… timp în care preotul citește în taină următoarea rugăciune: Doamne, Dumnezeul nostru, primește această rugăciune stăruitoare de la noi, robii Tăi, și ne miluiește după mulțimea milei Tale și trimite îndurările Tale peste noi și peste tot poporul Tău, care așteaptă de la Tine mare și bogată milă.

În prima parte, rugăciunea îi angajează, deopotrivă, pe slujitorii altarului și pe credincioșii din biserică. Obiectul cererii lor este ca Dumnezeu să le primească rugăciunea împreună-rostită prin îndemnurile și răspunsurile care alcătuiesc dialogul liturgic. Dar dialogul liturgic, la rândul său, intră în dialog cu Atotțiitorul cerului și al pământului, invocat în ectenie, deci nu cu un Dumnezeu abstract, rece, impersonal, atotputernic în Sine, dar indiferent față de viața și trebuințele propriei Sale creații, ci cu Dumnezeul părinților noștri vizibil prin operă, personal prin participare și sensibil prin iubire. Obiectul cererii este acela ca Dumnezeu să primească această rugăciune conform cuvintelor Mântuitorului: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide; că oricine cere, primește; cel ce caută, află; și celui ce bate i se va deschide (Mt. 7,7).

Ectenia pentru cei adormiți: Aproape toate religiile cred în nemurirea sufletului și sunt preocupate de soarta acestuia după moarte. În creștinism, majoritatea protestanților au optat pentru predestinație, în sensul că fiecărui om i s-a hotărât de la început o anume soartă în veșnicie, de la care nu există abatere. Catolicismul profesează dogma purgatoriului, în sensul că între rai și iad există un spațiu intermediar în care sufletele păcătoșilor se purifică prin foc. Noi, ortodocșii, credem în puterea rugăciunilor pe care cei vii, în asociere cu sfinții, le fac pentru cei repausați. Rugăciunea pentru morți se întemeiează pe faptul că cei plecați în lumea de dincolo au fost oameni pământeni ca și noi, că nimeni din cei vii nu poate fi fără de păcat și că noi, cei rămași simțim nevoia și datoria de a ne păstra în comuniune cu ei. Omul trece în veșnicie cu încărcătura faptelor pe care le-a săvârșit în viața vremelnică, bune sau rele, fapte care îi conferă, acolo, în rai sau în iad, statutul de fericire sau nefericire într-un grad mai mare sau mai mic, după distanța pe care fiecare și-a pus-o, liber, între el și voia lui Dumnezeu.

Firește, noi ne rugăm, în primul rând și cu mai multă ardoare, pentru cei împovărați de păcate mari și grele, adică pentru cei din iad. Fără să știm prea multe despre viața de dincolo (în afară de credința că ea există), Biserica admite că păcătoșii din iadul tranzitoriu, de după Judecata Particulară, vor intra tot ca păcătoși în iadul cel veșnic de după Judecata de Apoi. Tot ea însă admite că, prin rugăciunile celor vii, starea unora ar putea fi îmbunătățită până la iertarea totală și că aceștia, în final, ar putea intra în Împărăția lui Dumnezeu laolaltă cu cei drepți. Pentru aceasta însă nu e suficientă și nici eficientă doar rugăciunea noastră. Rugăciunea nu e o punte de comunicare directă între noi și cei repausați (așa cum pretind spiritiștii!), ci ea se face în Dumnezeu și prin Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi Îl rugăm pe Dumnezeu pentru omul din iad, Dumnezeu îi transmite mesajul și-l întreabă dacă, în virtutea libertății pe care o are și acolo, îl acceptă sau nu. Dacă refuză deschiderea (așa cum o făcuse pe pământ), el singur se condamnă pe sine la non-comuniune, adică la singurătate perpetuă, ceea ce înseamnă o izolare nu numai de Dumnezeu, ci chiar de oamenii vecini cu el, pe care și-i simte aproape, dar pe care nu-i poate vedea, așa cum nici ei pe el. Acesta este „întunericul cel mai din afară”, de care pomenește Evanghelia. Dacă însă el I se deschide lui Dumnezeu (așa cum nu o făcuse pe pământ), atunci rugăciunea noastră ajunge la el și devine eficientă, în sensul că Dumnezeu îl iartă, îl scoate din iad și-l ridică în rai, de unde va avea poarta deschisă spre Împărăția plenară.

În virtutea principiului suveran al comuniunii, noi nu ne rugăm singuri, ci solicităm asocierea sfinților și, în principal, pe a Maicii Domnului. În iconografia ortodoxă, scena Judecății de Apoi o înfățișează pe Maica Domnului de-a dreapta Fiului ei, în picioare, cu mâinile în stare de rugăciune; de partea cealaltă, tot rugându-se, Sfântul Ioan Botezătorul, „prietenul Mirelui”. Dacă cei doi rugători vor fi de față atunci, la Înfricoșătoarea Judecată, în urma căreia nimic nu se mai poate schimba, cu atât mai mult în urma judecății particulare, când pot avea loc schimbări, dar numai în sens pozitiv, adică la mai-rău la mai puțin-rău și de la mai-puțin bine la mai mult bine.

Ectenia de aici este desprinsă din slujba de înmormântare. Dar cea mai prețioasă și mai eficientă rugăciune este aceea pe care preotul o face în taină la slujba proscomidiei, când scoate din prescură miridele pentru morți și le așează sub Sfântul Agneț, rostind numele morților de pe pomelnicele ce i-au fost aduse, odată cu ofrandele, de către credincioși. În momentul liturgic al sfințirii Darurilor, Sfântul Agneț se preface în Trupul real al lui Iisus Hristos. Miridele, reprezentând numele (și, deci, sufletele) morților, nu se prefac sub binecuvântare, dar participă la sfințenie prin imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic.

Iată de ce noi, ortodocșii, ne rugăm pentru cei repausați și de ce noi, românii, avem și întreținem un puternic cult al morților. Or, dacă e normal să cinstim trupul rămas fără suflet (deci nu icinerat), îngrijindu-i mormântul, înzestrându-l cu cruce, curățindu-l de buruieni și împodobindu-l cu flori, cu atât mai firesc este să ne îngrijim de sufletul cel nemuritor, despre care niciodată nu știm precis în ce stare se află, cerând de la Dumnzeu ușurarea, lăsarea și iertarea păcatelor care-l tulbură și-l încolăcesc asemenea buruienilor perene.

După această ectenie ne pregătim să intrăm în cea mai importantă parte a Sfintei Liturghii și anume Liturghia credincioșilor. În acest moment preotul rostește două rugăciuni introductive, pregătitoare pentru marele moment al Intrării cu Cinstitele Daruri. Ectenia se încheie cu ecfonisul : Ca, sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțam…

În aceste rugăciuni preotul Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru privilegiul de a se afla și acum în fața sfântului Său jertfelnic. Or, acesta nu este altceva decât sfânta masă, pe care se află antimisul, deschis, în așteptarea pâinii și vinului care se vor preface în Trupul și Sângele lui Hristos. Pentru aducerea acestei jertfe, însă, e nevoie de mai multă curăție a celui ce jertfește, precum și a celor ce slujesc împreună cu el. Ei bine, miezul acestor rugăciuni pregătitoare este solicitarea îndurărilor lui Dumnezeu pentru păcatele noastre (adică ale preoților) și pentru păcatele cele din neștiință ale poporului. E bine să reținem nuanța că păcatele celor din popor sunt mai ușor de iertat, ele fiind, în mare măsură, rodul ignoranței, pe când acelea ale preotului sunt mult mai grave, ca unele ce au fost săvârșite de un om instruit, care nu se poate scuza că nu a știut ce este păcat și ce nu (de aceea și ispitele pe care trebuie să le înfrângă cu ajutorul lui Dumnezeu sunt mult mai mari).

Intrarea mare este intrarea cu Cinstitele Daruri (e greșit să se spună Sfintele Daruri, deoarece acum ele încă nu sunt sfințite). Ea are caracterul unei procesiuni solemne prin care darurile de pâine și vin din firida proscomidiarului sunt strămutate pe sfânta masă, adică pe jertfelnic, unde, prin sfințire, se vor preface în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Preotul rostește în taină următoarea rugăciune: Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei; căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșător chiar pentru puterile cerești…Pe Tine Te rog, Cel ce singur ești bun și binevoitor, caută spre mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău, și curățește-mi sufletul și inima de cugete viclene; și cu puterea Sfântului Duh învrednicește-mă pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoției, să stau înaintea acestei sfinte Tale mese și să jertfesc sfântul și preaacuratul Tău Trup și scumpul Tău sânge…Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru…

Intrarea mare și rânduiala acesteia vom explica în următoare cateheză.