De multe ori, când spovedesc, aud pe enoriașii noștri spunând: ,,- N-am nici un păcat, părinte! N-am nimic. Cu gura ce-am făcut, în rest, nimic!”

Ai impresia că te afli în fața unui înger sau a unui sfânt! Păcatele ,,făcute cu gura” par a fi atât de nesemnificative, încât nici nu merită amintite, nominalizate. O analiză cât de succintă ne descoperă, însă, altceva:

Cu gura poți dezbina familii, prietenii, relații. Este destul să-i spui unui bărbat că ai văzut pe soția lui într-un anumit loc, într-un anumit moment, cu un anumit bărbat. Tu, cu fapta, n-ai făcut nimic, ești… ușă de biserică! Cu vorba ta, însă… Poți să provoci scandal între soț și soție, poți cauza o crimă, poți să determini pe cei doi să divorțeze și să rămână copiii pe drumuri, marcați pentru tot restul vieții. Poți distruge fericirea unui cămin, niște idealuri. Șoptești, cu gura, bineînțeles, unuia că fratele său a zis sau a făcut ceva, care ar putea să-i fie lui nociv, dăunător. Intriga ta poate cauza ruperea relațiilor frățești pentru totdeauna între cei doi. Până atunci ei erau ca unul, se iubeau, se ajutau, se bucurau când se întâlneau; de acum încep să se certe, să se bată, să se judece, să se urască, să-și devină dușmani! Tu, n-ai făcut nimic, decât așa…., ai dat din gură, n-ai nici o vină, ești curat ca lacrima…..!

Cu gura poți depune mărturie împotriva cuiva, fie în discuțiile pe care le ai zi de zi cu semenii, cu consătenii, cu colegii de muncă. Îl poți discredita pe un om cinstit, drept, integru prin niște simple șoapte rostite la urechea unui sau altuia. Mai mult, te poți duce în instanță să depui mărturie acolo și păcatele tale ,,nevinovate”, făcute ,,cu gura” să ducă la ani grei de închisoare oameni nevinovați. A rămas de o tristă celebritate cazul unei bătrâne din Gorj din anii trecuți. Depusese mărturie mincinoasă împotriva unui consătean cu care era în dușmănie. În baza acestei mărturii, omul fusese condamnat pentru viol și crimă la peste douăzeci și cinci de ani de închisoare. După doisprezece ani, iată că bătrâna a ajuns pe pat de moarte și, la ultima spovedanie, i-a spus preotului adevărul, că ea a mințit, când a spus că vecinul ei a săvârșit crimele pentru care a fost condamnat. Preotul a convins-o să declare aceasta oficial, ceea ce bătrâna a și făcut. S-au prezentat autoritățile la ea și i-au luat declarațiile cuvenite și astfel un om nevinovat a ieșit din închisoare. Cine i-a mai dat înapoi cei doisprezece ani? Bătrâna nu făcuse decât niște păcate…. cu gura!

Cu gura rostim blesteme asupra semenilor noștri și mai ales asupra copiilor și nepoților. Am cunoscut mai multe cazuri, când blestemul părinților ,,s-a lipit” asupra copiilor. Aceștia au avut de toate în casele lor, numai bucurii n-au avut! Poate că vina copiilor nu a fost atât de mare, ca să se justifice blestemele părintești! Poate că înșiși părinții au regretat mai târziu că și-au blestemat copiii, dar era prea târziu! De! Păcate mărunte, ,,făcute cu gura!”

Cu gura rostim drăcuituri, înjurături și alte ocări, care privesc persoane și lucruri din cer și de pe pământ! Cum poți să spui că n-ai nici un păcat, ci doar … ,,câteva făcute cu gura”, când înjuri de Dumnezeu, de Hristos, de Cruce, de Grijanie, de Biserică și așa mai departe!?

Exemplele ar putea continua. Sunt suficiente și acestea, ca să ne dăm seama că sub perdeaua păcatelor ușoare, săvârșite ,,cu gura”, se pot ascunde păcate grele, care să ne afunde și pe noi, cât și pe cei din jurul nostru. Tocmai de aceea este nevoie ca să fim atenți la vorbele noastre, așa cum suntem și la faptele noastre, ba chiar și la gândurile noastre, care pot deveni semințele faptelor și vorbelor noastre. Pe aceeași gură iese și blestemul și binecuvântarea; pe aceeași gură iese și bârfa și aprecierea; cu aceeași gură zidim sau distrugem sufletul nostru și pe-ale semenilor noștri. Pe aceeași gură ies înjurături, dar și rugăciuni. Dumnezeu ne-a dat gura, ne-a dat mintea și cuvântul, ne-a dat cugetul sau conștiința, făcându-ne să înțelegem ce e bine și ce e rău. Ne-a mai dat însă și libertatea de a alege între bine și rău, dintre a face și a nu face, dintre a zice și a nu zice.

În filozofia indiană este o afirmație înțeleaptă, care ar putea fi călăuză pentru fiecare dintre noi: ,,Ești stăpânul vorbelor pe care nu le-ai spus și sclavul celor pe care le-ai spus!”

Cine are urechi de auzit să audă!

*

Pr. Alexandru Stănciulescu