RUGÂNDU-NE ÎN FAȚA ICOANELOR
Una dintre cele mai bune modalități de cunoaștere a unei comunități creștine, sau de încercare de înțelegere a unei credințe, chiar și necreștine – este aceea de a ne pune următoarele întrebări: Cum se roagă membrii respectivei comunități? Ce forme de rugăciune au, ce înțeleg ei prin spiritualitate sau transcendență? Cum se raportează la Dumnezeu?
Pentru creștinii din apus care caută să descopere credința ortodoxă, calea cea mai ușoară pentru a li se deschide o portiță de înțelegere a Ortodoxiei este aceea de a asista la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, nu o dată, ci de mai multe ori. Oricine încearcă această experiență nu poate să nu remarce ce rol deține icoana în cultul ortodox.
Când un creștin ortodox stă în fața lui Dumnezeu, acesta stă în fața sfintelor icoane. Cuvintele unuia dintre cei mai importanți iconari ai emigrației ruse, Leonid Uspensky (1902-1987) mărturisesc aceasta: „Fără icoane este absolut imposibil să ne putem imagina cel mai mic ritual liturgic în Biserica Ortodoxă. Viața liturgică și sacramentală a Bisericii este de nedespărțit de reprezentarea iconografică” 1 .
În prima mea experiență legată de rugăciunea ortodoxă, pe care mi-o pot aminti cu intensitate, icoanele au jucat un rol decisiv. Acum aproape patruzeci de ani, într-o sâmbătă după amiază, pe când eram încă elev, am simțit dorința de a intra în Biserica rusă din Londra – apoi în Biserica Sfântul Filip de pe Buckingham Palace Road (mai apoi demolată pentru a face loc Gării Victoria Coach) – și, dând curs acelui impuls, am nimerit la slujba privegherii. Slujba se oficia în slavonă, iar eu nu am înțeles nici măcar un cuvânt. Însă am fost impresionat de două elemente: de o prezență și de o absență. Puținii credincioși prezenți se rugau adunați aproape de pereții laterali și astfel, prima mea impresie când am intrat în semiîntunericul asemănător unei peșteri, a fost aceea că am în fața ochilor o suprafață întinsă de podea netedă. M-a surprins goliciunea, lipsa strănilor și a rândurilor de scaune. Acest prim simțământ a fost rapid înlocuit de un altul mult mai profund și mai puternic. Am devenit conștient de o prezență – prezența icoanelor de pe pereți și a iconostasului; și nu numai aceasta, ci și prezența, mijlocită prin icoane, a unor numeroși rugători nevăzuți. Am simțit că biserica nu era goală, ci plină. În sinea mea am înțeles că această comunitate mică era o parte dintr-un ansamblu mult mai mare. Noi, cei ce ne rugam în chip vizibil, participam la o acțiune mult mai înaltă decât noi înșine, la o trăire atotcuprinzătoare care unea pământul cu cerul prin prezența sfintelor icoane. Pentru a folosi o expresie iubită de creștinii ortodocși, spațiul liturgic al bisericii era „cerul pe pământ”. După mai mulți ani, atunci când am asistat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite din timpul Postului Mare și am auzit imnul cântat de cor la ieșirea cu Sfintele Daruri „Acum puterile îngerești împreună cu noi slujesc”, inima a tresăltat în mine; căci exact aceeași experiență am avut-o odinioară în acea sâmbătă după-masă. Mai apoi am realizat că multe dintre icoanele pe care le-am văzut în Biserica Sfântul Filip erau pictate într-o manieră italienească, nu în stilul bizantin, dar aceasta nu m-a neliniștit pe atunci. Ceea ce a contat pentru mine atunci și ceea ce încă mai contează, este sensul prezenței pe care ICOANA o transmite. Așadar prima mea întâlnire neașteptată cu icoanele s-a petrecut în timpul rugăciunii și această experiență a fost exact așa cum trebuia să fie după cum am sesizat mai târziu.
Acum câțiva ani am citit un articol într-un supliment al The Observer ce cuprindea interviuri cu oameni care dețineau icoane (totuși, „deținem” vreodată icoane? Cu siguranță că și cu icoanele este ca și cu pisicile: nu ne aparțin ele, dar noi le aparținem lor). Mulți din cei intervievați în acel articol se străduiau să exprime ceva de negrăit, anume efectul deosebit produs de icoanele ce înfrumusețau încăperile lor: „Sunt foarte personale, intime… nu putem lua masa în fața lor”. (Întâmplător, un creștin grec sau rus nu ar găsi nimic ciudat să mănânci în fața icoanelor. ) Numai o singură persoană a pătruns mai exact miezul lucrurilor, anume contele Alexis Bobrinskoy. Întrebat ce rol au jucat icoanele în viața lui, a răspuns scurt: „Mă rog în fața lor”. Prin acest răspuns simplu a rezumat punctul cel mai important despre icoane. Ne rugăm cu icoanele. După cum scriitorul ortodox Philip Sherrard afirmă, „O icoană despărțită de un loc sau act de rugăciune reprezintă o contradicție în termeni. Rugăciunea și ICOANA sunt unite, de neseparat. ICOANA este o formă de rugăciune. Arta icoanei este o artă liturgică” 2 .
Legătura dintre iconografie și rugăciune este evident redată în modul în care ICOANA este lucrată. Rugăciunea este prezentă în fiecare stadiu al pregătirii ei. „Numai sfinții pot picta icoane”, spune Pavel Florensky (1882-1937), teologul matematician rus care a murit ca mărturisitor al credinței în perioada stalinistă 3 . Pictarea de icoane presupune nu numai talent, ci și puritatea inimii. Este un dar al Duhului Sfânt, acela de a fi înzestrat cu teamă și umilință. „Nu faceți această lucrare întâmplător, ci cu frică de Dumnezeu și cu evlavia datorată acestei lucrări”, afirmă Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna. „… aceasta este o însărcinare cerească dăruită de Dumnezeu” 4 . Conform regulamentului stabilit la Sinodul Stoglav ținut la Moscova în 1551, „Pictorul trebuie să fie umil și blând, plin de admirație, să nu poarte discuții nefolositoare sau să glumească fără rost. Nu trebuie să fie certăreț sau invidios, pătimaș sau criminal. Peste toate, cu grija cea mai mare, își va păstra puritatea sufletească și trupească… Va trebui să meargă des la duhovnicul său pentru a se spovedi, descoperindu-și sufletul, continuând să postească și să se roage așa cum este îndrumat, și să evite nerușinarea și tulburarea”. Foarte importantă aici este filiația duhovnicească, nevoia de a avea o legătură strânsă cu un bătrân (gheronda) ori cu un stareț (duhovnic încercat). Sinodul adaugă că înainte de a se apuca de lucru, pictorul trebuie să primească binecuvântarea episcopului 5 . În zilele noastre există un obicei întâlnit mai des ca binecuvântarea să fie dată de duhovnic. În orice caz, este limpede că iconograful este o persoană aparte aflându-se sub autoritatea Bisericii. Pictarea de icoane nu este pur și simplu o preocupare privată, ce ține de o alegere individuală, ci este o slujire bisericească validată prin binecuvântarea lui Dumnezeu.
Pentru punerea în funcție a unui iconograf există de fapt o slujbă specială. În ritul prezentat în Erminia picturii bizantine de Dionisie din Furna, rugăciunea principală amintește de tradiția conform căreia primul pictor de icoane este considerat a fi Sfântul Evanghelist Luca, ce a pictat chipul Maicii Domnului. Preotul rostește în această ierurgie următoarele: „Luminează și dăruiește înțelepciune sufletului, inimii și minții acestui slujitor și povățuiește aceste mâini… spre slava, strălucirea și înfrumusețarea Sfintei Tale Biserici” 6 . În slujbă este inclus și troparul Schimbării la Față (6 august). Așa cum Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor a fost o revelare a slavei și frumuseții divine, așa și fiecare icoană este o dovadă a slavei lui Dumnezeu în lume. Adesea prima icoană a noului învățăcel binecuvântat este Schimbarea la Față – nu pentru că aceasta ar fi cea mai ușoară temă de pictat, ci pentru că fiecare icoană este o extensie a tainei Schimbării la Față.
Ca o pregătire pentru acest „dar ceresc” primit de la Dumnezeu, iconarul are nevoie nu numai de o pregătire specială, dar mult mai important, și de o formare interioară prin asceză și rugăciune. Din moment ce este important ca persoana ce pictează o icoană să fie artistic înzestrată, este și mai important ca el sau ea să aparțină unei comunități, să se roage, să postească și să se spovedească regulat și să primească Sfânta Împărtășanie, participând astfel la viața sacramentală a Bisericii în contextul căreia ICOANA însăși îi aparține. Mai mult, în timpul pictării icoanei, iconograful va căuta să fie în permanență cufundat în rugăciune. Căci lucrând și rugându-se nu se va putea gândi de pildă la fumat, sau la ascultarea emisiunilor deșarte de la radio, așa cum nu ar putea să se gândească la fumat sau la radio în timpul rugăciunii sale de dimineață 7 .
În cazul marilor iconari, frumusețea creativă a icoanei le-a umplut imaginația nu numai în timpul orelor de lucru, ci și în timpul lor liber. Se povestește despre Andrei Rubliov (c. 1370-c. 1430) că în Duminica Paștelui, el și ucenicii lui iconari, „s-au așezat în fața cinstitelor icoane și le-au contemplat neîncetat, plini de o bucurie divină și de lumină. ; și au făcut aceasta nu numai în acea zi, ci și în celelalte zile când nu au pictat” 8 . Pentru ei iconografia nu era o ocupație temporară, ci un mod de viață.
Pictată în acest fel, prin scufundarea în rugăciune, ICOANA, odată terminată, este apoi introdusă în viața liturgică a Bisericii. Aceasta se poate petrece în modalități diferite. Se pare că în primele veacuri nu se rostea nici o rugăciune specială pentru sfințirea lor, și din acest motiv, iconoclaștii secolului al VIII-lea care au încercat să obțină îndepărtarea și distrugerea tuturor icoanelor de pe teritoriul Imperiului Bizantin – au pretins că ICOANA nu trebuie cinstită ca sfântă. Răspunzând la această eroare, Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea II, 787), care a formulat în forma ei definitivă credința ortodoxă cu privire la sfintele icoane, a stabilit că ICOANA este sfințită prin scrierea numelui Domnului sau a sfântului de pe ea; însă Sinodul nu a menționat nici o rugăciune specială sau altă ceremonie de sfințire 9 . Chiar și acum, potrivit obiceiurilor grecești, este de ajuns ca ICOANA să fie lăsată în Altar pentru o perioadă de 40 de zile, fără să fie rostită vreo binecuvântare specială asupra ei. Totuși edițiile grecești ale Molitfelnicului Mare cuprind și o rugăciune pentru binecuvântarea icoanelor: trebuie să fie unsă cu Sfântul Mir (deși nu am văzut niciodată aceasta) și o rugăciune se rostește asupra ei. Cărțile de cult rusești cuprind mai multe rugăciuni de binecuvântare alternative, la sfârșitul cărora ICOANA este stropită cu apă sfințită și tămâiată 10 . Uneori o icoană este binecuvântată la sfârșitul Sfintei Liturghii numai prin atingerea cu Sfântul Potir care conține Trupul și Sângele Mântuitorului.
Indiferent de forma de binecuvântare și sfințire, semnificația de bază este aceeași: ICOANA este astfel integrată exterior și vizibil în cultul Bisericii. Devine o icoană sfântă, un semn sacramental, parte din rugăciunea liturgică și personală; și din acest moment înainte va fi cinstită în timpul serviciilor religioase sau cu alte ocazii. Este tămâiată și se aprind lumânări sau candele în fața ei. Se fac metanii și închinăciuni în fața ei; este sărutată și purtată în procesiuni. În mod normal, primul lucru pe care un ortodox îl face când intră în biserică este acela de a săruta icoanele și acela de a aprinde lumânări. Aceasta este și una dintre cele mai importante căi prin care copiii sunt implicați în practica liturgică a comunității rugătoare. Același respect este arătat și icoanelor pe care fiecare creștin ortodox le păstrează acasă. Este obișnuit ca în fiecare cameră să se afle cel puțin o icoană; pe lângă aceasta, există în mod tradițional un colț special al fiecărei locuințe împodobit cu icoane, reprezentând un spațiu sacru, aflat de obicei în sufragerie sau în dormitorul cel mai mare, în față căruia sunt rostite rugăciuni de către întreaga familie. Acasă, ca și la biserică, icoanele sunt cinstite prin aprinderea unei candele sau a lumânărilor sau prin tămâiere. În gospodărie, aceasta este considerată mai ales sarcina mamei; în virtutea preoției universale conferită mamei prin botez, ea inițiază rugăciunea familială. Icoanele sunt însoțitorii noștri permanenți atât în rugăciunile noastre comune, cât și în cele particulare. Nu sunt niciodată în afara privirii noastre pentru prea mult timp și practic tot ceea ce facem, se petrece în prezența lor. Ele sfințesc orice activitate, punând la o parte diferența sacru și profan și introducând transcendentul în toate aspectele existenței noastre zilnice.
O UȘĂ DESCHISĂ
Tot ceea ce s-a spus până acum despre icoane arată că este absolut insuficient și incorect descrierea icoanelor numai ca fiind simple picturi religioase. Ele sunt mult mai presus. „ICOANA este o ușă”- afirmă viața Sfântului Mucenic Ștefan cel Nou (+764) care a îndurat mucenicia apărând sfintele icoane 11 . ICOANA este un mijloc de a intra, este locul unei întâlniri. Intrare în ce? Întâlnire cu cine? Sfântul Ioan Damaschin (c. 675-c. 749) ne oferă un răspuns: „Când ne închinăm unei icoane, nu ne închinăm materiei, ci prin icoană ne închinăm persoanei care este reprezentată în icoană. Căci, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „cinstea dată icoanei trece asupra prototipului ei” 12 . Luați aminte aici la folosirea atentă a prepoziției prin, care reliefează faptul că ICOANA nu este un sfârșit în sine, ci un canal de comunicare. Ea împlinește o funcție mijlocitoare: rolul ei este mistagogic, ne inițiază. Prin icoană pătrundem în dimensiunea spațiului sacru sau a timpului sacru, ajungând la intersecția dintre pământesc și ceresc, dintre efemer și veșnic. Prin icoană suntem puși față către față cu cel reprezentat în ea, fie că acesta este Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, un înger sau un sfânt. ICOANA, și aceasta trebuie subliniat, nu reprezintă pur și simplu acele persoane într-o manieră artistică, ci le arată pe ele, le face să fie prezente. Așa cum Paul Evdokimov bine observă, teologia icoanei este o „teologie a prezenței” 13 . ICOANA este astfel un mijloc de a intra în comunitatea sfinților, locul nostru de întâlnire cu Biserica triumfătoare din ceruri.
O dată ce ICOANA este înțeleasă în acest mod, ca o ușă deschisă, iconostasul care domină interiorul celor mai multe biserici ortodoxe, primește o semnificație diametral opusă față de cea pe care un vizitator neortodox și-ar putea imagina că ar avea-o. Departe de a ascunde de comunitate ceea ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii și de a o separa de altar, scopul lui principal este de a se manifesta și de a uni. Ne transpune spre celest într-o formă concretă de netăgăduit. „Iconostasul nu ascunde nimic față de credincioși”, spune Pr. Pavel Florensky. „Este o mărturie a misterului; face cunoscut tuturor, șchiopilor și celor neputincioși, intrarea într-o altă lume” 14 . După Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), registrele orizontale ale iconostasului semnifică uniunea prin dragoste dintre cer și pământ; icoanele principale ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului care se află de o parte și de alta a ușilor împărătești, sunt o dovadă că El și ea se află simultan în înălțimile cerești și aici dedesubt cu noi în acest moment 15 . Prin mijlocirea iconostasului, intrăm în comuniune directă cu „marele nor de mărturii” (Evrei 12, 1) în Biserica triumfătoare. Iconostasul nu este o barieră, ci un punct de întâlnire.
Ca un loc de întâlnire și prezență, ICOANA este un mijloc al harului, transmițând putere, vindecare și sfințenie. Lucrul acesta este clar formulat de către Sinodul al VII-lea Ecumenic: „Când cinstim ICOANA și îi arătăm cinstea cuvenită, ne împărtășim de sfințenie” 16 . „Ar trebui să credem”, spune Sfântul Teodor Studitul (759-826), „că harul dumnezeiesc este prezent în ICOANA lui Hristos și împărtășește sfințenie acelora care se apropie de ea cu credință” 17 . În Duminica Ortodoxiei – prima duminică din Postul Mare, ce sărbătorește restaurarea cinstirii icoanelor la Constantinopol în 842-843 – textele liturgice afirmă: „Prin ICOANA Ta, o, Doamne, primim harul vindecării… ochii celor ce li se închină sunt sfințiți prin sfintele icoane” 18 . Icoanele particulare care au acționat ca un izvor de rugăciune și de vindecări trupești sau sufletești, sunt cinstite în Biserica Ortodoxă ca „făcătoare de minuni” sau miraculoase; dar în principiu, orice icoană, fără excepții, este făcătoare de minuni, un semn sacramental real.
Când vorbim în asemenea termeni despre prezența lui Dumnezeu și a harului în icoană, trebuie să ne păzim de superstiții exagerate; și în practică, în Răsărit, creștinismul a eșuat să facă aceasta cu suficientă vigilență. Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost totuși atent să formuleze o distincție foarte clară între latreia sau adorare, care se cuvine lui Dumnezeu singur și venerare sau schetike time, cinstire relațională sau corespunzătoare, care este dată icoanelor. Citând decretul dogmatic al sinodului, „Acestor icoane li se cuvine cinstirea (time), dar nu adevărata adorare (latreia) a credinței noastre, care se datorează numai naturii divine”. 19 Cinstim icoanele, dar nu le adorăm; ne rugăm în fața lor, dar nu ne rugăm lor. ICOANA este un simbol sacramental, nu un idol.
Sinodul a mai insistat asupra unei diferențe clare a nivelurilor dintre icoană și elementele sfințite ale Euharistiei. Iconoclaștii au susținut la Sinodul de la Hieria (754), că singura icoană posibilă a Mântuitorului acea din Pâinea și Vinul sfințite la Liturghie. Sinodul Ecumenic din 787 a răspuns hotărât la această greșeală că elementele sfințite nu sunt numai o icoană a Mântuitorului, ci sunt întotdeauna „propriul Trup și Sânge al Mântuitorului” 20 , și ca atare sunt adorate (latreia). Dar o icoană a lui Hristos, deși mijlocește prezența Sa și transmite harul Său, rămâne lemn și pictură, și astfel nu este adorată. Hristos este cu adevărat prezent deopotrivă în elementele euharistice și în icoană, dar natura prezenței Sale nu este în nici un caz aceeași în aceste două cazuri.
Din nefericire, datorită în parte unei traduceri nedesăvârșite în latină a actelor Sinodului VII Ecumenic, diferența crucială dintre latreia și time a fost la început greșit înțeleasă în Occident. Cu toate că la început papalitatea a acceptat decretele Sinodului de la Niceea II, în nordul Alpilor au fost respinse de Carol cel Mare și de teologii francezi din anturajul său, care au acuzat în mod eronat grecii că acordă icoanelor adorarea datorată numai Sfintei Treimi. Influențate de această neînțelegere, Conciliile de la Frankfurt (794) și Paris (825) au adoptat o poziție semi-iconoclastă, stabilind că icoanele pot fi așezate în Biserică din motive decorative sau didactice, dar nu ar trebui apreciate cu cinstea liturgică. Abia în secolul al XI-lea Apusul a acceptat al șaptelea Sinod ca fiind ecumenic; într-adevăr este îndoielnic dacă teologia icoanei a fost vreodată în întregime asimilată de creștinismul latin așa cum este ea înțeleasă în tradiția ortodoxă.
Creștinii ortodocși au știut dintotdeauna prea bine că ei nu adoră lemnul și pictura. Îmi amintesc cum stareța mănăstirii ortodoxe rusești din nordul Londrei a povestit despre o vizită a unor prieteni protestanți. Văzând în capelă credincioșii ortodocși închinându-se la icoane, protestanții au început să vorbească încet despre idolatrie. „Spuneți-mi, i-a întrebat stareța, cinstiți Biblia voastră?” „Bineînțeles că da”, au răspuns. „Ce?!” A exclamat ea. „Venerați cerneală și hârtie?!” Așa cum în Apus un creștin evanghelic nu cinstește cerneala și hârtia, ci pe Dumnezeul cel viu care ne vorbește prin cerneală și hârtie, la fel un ortodox nu cinstește lemnul și pictura, ci pe Mântuitorul cel viu pe care Îl întâlnim prin lemnul și pictura icoanei.
Uneori se afirmă că pericolul idolatriei este redus deoarece ICOANA este bidimensională și nu solidă ca o statuie. Această linie de gândire poate duce la o neînțelegere. Punctul în cauză în controversa bizantină iconoclastă a secolelor opt și nouă a fost legitimitatea sau altfel spus, permisiunea realizării oricărei imagini ce reprezintă figura umană în sfera religioasă. Nici o latură nu pare să fi atribuit semnificație doctrinală distincției dintre imaginile bidimensionale și tridimensionale. De fapt, Sinodul al VII-lea Ecumenic nu face o distincție între picturile plate și statui; nicăieri nu s-a stabilit vreo restricție în privința materialului pentru realizarea icoanelor. O icoană nu trebuie neapărat să fie un tablou pictat pe lemn; poate fi și un mozaic sau o frescă, o miniatură într-un manuscris sau o broderie făcută în metal sau email. De asemenea poate să fie și o reproducere imprimată pe hârtie sau pe haine; deși anumiți rigoriști nu cred că ceva produs în masă în acest fel poate fi o icoană adevărată, părerea lor poate fi respinsă de experiența comunităților ortodoxe din America, unde câteva icoane făcătoare de minuni care plâng, pe care le-am văzut eu însumi, sunt reproduceri imprimate pe hârtie. Crucile celtice înalte din Irlanda și Northumbria pot fi privite ca icoane; și la fel și o statuie.
Figurile tridimensionale, de sine stătătoare, în mod cert nu sunt frecvente în arta religioasă a creștinismului răsăritean, dar nu sunt însă necunoscute. Există o poveste bine cunoscută despre Sfânta Teodora, soția împăratului iconoclast Teofil (829-842), care sugerează ideea că statuile ar fi fost folosite de către creștinii bizantini din acele timpuri. Clovnul curții a surprins-o pe împărăteasă rugându-se în fața acestora și i-a dezvăluit aceasta împăratului. Când acesta, indignat, a certat-o, ea a răspuns că pur și simplu se juca cu „păpușile” ei (ninia). Acesta ar arăta că ceea ce venera, era o statuie și nu o pictură plată 21 . Vizitatorii secției bizantine a Muzeului Victoria și Albert din Londra sunt familiarizați cu frumoasa statuie a Maicii Domnului Hodegetria (Cea care arată calea) din secolul al XII-lea 22 . În nordul Rusiei se găsesc statui din lemn ce datează din perioada medievală, deși influența apuseană din contextul istoric respectiv poate explica existența acestora. Chiar dacă sunt relativ rare, astfel de exemple sunt suficiente să înlăture ideea că Ortodoxia respinge din principiu orice statuie.
1 Theology of the Icon (St Vladimir’s Seminary Press: New York, 1978), p. 10. Această lucrare, împreună cu cea scrisă în comun de Leonid Ouspensky and Vladimir Lossky, The Meaning of Icons (revised edition, St. Vladimir’s Seminary Press: New York, 1982), sunt cele mai bune studii în limba engleză despre înțelegerea ortodoxă a icoanei. Pentru o inițiere scurtă, dar perceptivă, a se vedea John Baggley, Doors of Perception: icons and their spiritual significance (Mowbray: London/ Oxford, 1987). Despre controversa iconoclastă, consultați Jaroslav Pelikan, Imago Dei: The Byzantine Apologia for lcons (Yale University Press: New Haven, London, 1990). În limba franceză, a se vedea mai ales Paul Evdokimov, L’art de l’icone. Théologie de la beauté (Desclee de Brouwer: Bruges, 1970; a apărut recent o traducere engleză publicată de Oakwood Publications, Redondo Beach, California, dar pe aceasta încă nu am vazut-o) și Leonid Ouspensky, La théologie de l’icone dans l’Eglise orthodoxe (Cerf: Paris, 1980).
2 “The Art of the Icon”, in A. M. Allchin (ed. ), Sacrament and Image: Essays in the Christian Understanding of Man (The Fellowship of St Alban and St Sergius: London, 1967), p. 58. Compară P. Sherrard, The Sacred in Life and Art (Golgonooza Press: Ipswich, 1990), p. 72.
3 “On the Icon”, Eastern Churches Review 8:1 (1976), p. 26.
4 The ‘Painter’s Manual’ of Dionysius of Fourna, tr. Paul Hetherington (Sagittarius Press: London, 1974), p. 4.
5 E. Duchesne, Le Stoglav ou les Cent Chapitres (E. Champion: Paris, 1920), pp. 133-134.
6 The ‘Painter’s Manual’, p. 4.
7 The practical techniques of icon-painting are described by Egon Sendler, The lcon: Image of the Invisible (Oakwood Publications: Redondo Beach, 1988).
8 Quoted in Eugene N. Trubetskoi, Icons: Theology in Color (St. Vladimir’s Seminary Press: New York, 1973), p. 72.
9 Daniel J. Sahas, Icon and Logos: Sources in Eighth- Century Iconoclasm (University of Toronto Press:
Toronto, 1986), pp. 97-99.
10 Ritul rusesc a fost tradus de Mother Thekla, The Blessing of Ikons (Orthodox Monastery of the Assumption, Library of Orthodox Thinking, Pamphlet No 7: Normanby, n. d. ). Nu este ușor de spus cât de mult timp înapoi este extinsă practica binecuvântării icoanelor, dar cu siguranță se poate găsi o rugăciune în Molitfelnicul lui Jacques Goar, publicat pentru prima dată la Paris în 1647; a se vedea și a doua ediție (Venice, 1730), p. 672.
11 Migne, PG [Patrologia Graeca], vol. 100, col. 1113A.
12 On Icons Hi, 41, ed. Bonifatius Kotter (Waiter de Gruyter: Berlin, 1975), p. 143; tr. David Anderson, St. John of Damascus: On the Divine Images (St. Vladimir’s Seminary Press: New York, 1980), p. 89; the English translation here, as often, requires correction). Ioan îl citează pe St Basil the Great, On the Holy Spirit xviii (45).
13 L’art de l’icone, p. 153.
14 “On the Icon”, pp. 16-17, 166.
15 On the Holy Temple 236 (PG 155, 345CD).
16 Sahas, Icon and Logos, p. 99.
17 Letter to Platon on the veneration of the holy icons (PG 99, 505B).
18 The Lenten Triodion, tr. Mother Mary and Kallistos Ware (Faber & Faber: London, 1978), p. 300; Triodion Katanyktikon (Apostoliki Diakonia: Athens, 1960), p. 145.
19 Sahas, Icon and Logos, p. 179.
20 Ibid. , p. 96.
21 Theophanes Continuatus, Chronographia iii, 6 ed. I. Bekker (Bonn, 1838), pp. 91-92; cf. Edward James Martin, A History of the Iconoclastic Controversy (The Church Historical Society: London, n. d. ) 1930D, p. 210.
22 Ilustrată în Steven Runciman, Byzantine Style and Civilization (Penguin Books: Harmondsworth, 1975), p. 101. Dar nu este ușor să găsești exemple asemănătoare: reliefuri în fildeș sunt commune în arta bizantină, dar statui din fildeș nu.